SUB INALTUL PATRONAJ UNESCO

Concursul International de Canto

 

Scrisoare din Bucuresti

DON GIOVANNI LA BRAILA

M-am gandit in repetate randuri ca singura posibilitate de a stopa procesul de degradare si de decadenta a spectacolului de opera consta in intrunirea urmatoarelor conditii: existenta unui dirijor talentat, iubitor al artei lirice, cu respect si dragoste pentru partitura si libret; prezenta unui regizor inteligent si cultivat, de preferinta un cantaret de opera de mare prestigiu, cu respect si dragoste pentru partitura si libret; in fine, distribuirea unor cantareti cu voci frumoase, perfect antrenate tehnic, dublate de aleasa muzicalitate si cultura muzicala, stapani pe stil si inzestrati cu respect si dragoste pentru partitura si libret. Elementul comun ramane asadar respectul si dragostea pentru partitura si libret, pentru opera interpretata. Au ajuns de nesuportat productiile in care Verdi se canta precum Puccini, Mozart ca Verdi sau Puccini ca Wagner. Au ajuns de nesuportat spectacolele in care nu se urmareste decat socarea spectatorului prin elemente asa-zis "moderne", care de fapt nu sunt decat diverse forme de kitsch. Este inadmisibil ca Zerlina si Don Giovanni sa-si cante sublimul duet intr-un dric, este revoltator ca Oedip sa dezlege enigma Sphinxului intr-un bordel, este ultragiant ca Mefisto sa fie papa, sau cardinal sau episcop. De fapt aceste elucubratii nu sunt dovada de "modernism", ci numai de impotenta artistica.

Conditia sine-qua-non a artei in general si a spectacolului de opera in special este catharsis-ul, ceea ce de mult nu se mai intampla in arta noastra lirica. Spectatorii aplauda o acuta, o nota tinuta peste limita bunului gust, sau eventual o voce frumos timbrata. Dar cand cortina cade, ei pleaca de la teatru la fel de saraci cum au venit, fara acea stare de elatie, de fericire, de eliberare de patimi meschine, de inobilare sufleteasca care - in fond - este scopul artei.

Ori, sambata 4 septembrie, la Braila, in cadrul manifestarilor artistice prilejuite de Concursul Darclée, am avut sentimentul ca retraiesc una dintre marile seri ale gloriosului trecut al teatrului liric romanesc si am incercat cu totii starea de catharsis, la care nu mai indrazneam sa speram.

A fost un concert-spectacol cu actul I al operei Don Giovanni de Mozart, realizat prin dragostea, talentul, stiinta, pasiunea si forta artistica a Doamnei Mariana Nicolesco, acest urias rezervor de energie creatoare, pusa in slujba artei si a publicului iubitor de arta.

Spuneam ca a fost un concert-spectacol: interpretii, cu o schita de costum, au schitat un inceput de interpretare actoriceasca. Dar la ce nivel! La ce nivel de profesionalism, de profunda patrundere caracterologica, de perfecta uniune intre gest, miscare si expresie fizica, sau expresia muzicala, cu esenta umana surprinsa de talentul lui Da Ponte si de geniul atotstapanitor al lui Mozart. Fiecare element de interpretare actoriceasca era incarcat de semnificatie, de cautare a adevarului, de sugestie si de simbol, totul intr-o armonie perfecta, totul intr-o perfecta fluenta, totul cu respectarea unicitatii fiecarui personaj. Evident, partitura acestei "opere a operelor" reprezinta un izvor nesecat de fantezie creatoare, oferind cautatorului o gama imensa de posibile interpretari autentice. Totul este sa stii sa cauti, fara a aluneca in afara partiturii si a libretului pentru a gasi dricuri, bordele sau alte elucubratii. Adevarul este in partitura, si Mariana Nicolesco a aflat in Mozart tot umorul, toata compasiunea, intreaga poezie si intregul tragism al conditiei umane, pe care le-a redat simplu si direct, caci - cum ar spune Boileau - ceea ce este clar conceput se reda cu claritate. Dar Doamna Mariana Nicolesco a facut mai mult: a gasit versiuni alternative. Cand - la sfarsitul spectacolului - uralele publicului reclamau un "bis", s-a reluat intregul final al primului act: complet diferit fata de prima data, cu alte culori, cu alte semnificatii, cu alt inteles.

Spectacolul a fost realizat cu concursul Orchestrei de Camera a Radiodifuziunii Romane, sub bagheta experimentata a Maestrului Marco Balderi, dirijor care impunandu-si propriile vederi nu-si inabuse interpretii si care a fost deschis si receptiv la conceptia muzicala a Doamnei Mariana Nicolesco, caracterizata prin rigoare, poezie si imbinarea - ca in vioara lui Paganini - a zambetului cu lacrima.

Interpretii s-au dovedit la inaltimea artistica la care ne asteptam din partea laureatilor editiilor precedente si prezenta a Concursului Darclée, cantand si interpretand actoriceste nu ca niste debutanti, ci - asa cum sunt - ca artisti adevarati si impliniti. Don Giovanni era castigatorul Marelui Premiu al acestei editii, baritonul George Petean. Patetic de tanar, in varsta de numai 23 de ani, artistul este inzestrat cu voce deosebit de frumoasa, cu tehnica impecabila, cu maiestrie interpretativa, si - esential pentru personaj - cu o vana dramatica de exceptie, careia a stiut sa-i confere caracterul demonic, damnat, atat de potrivit lui Don Giovanni. Leporello: bas-baritonul italian Luca Pisaroni, voce superba, fizic impunator, tehnica admirabila, muzicalitate si farmec. Singurul sau defect este faptul ca nu este roman, ci italian. Dar sa speram ca va reveni tot mai des in tara care i-a adus consacrarea. Donna Anna: Doina Dimitriu, soprana cu voce imensa, admirabil timbrata, bine-cunoscuta noua prin spectacolele cu Regina Noptii in Flautul fermecat si Marguerite in Faust. A cantat cu patos si daruire. Din cauza indispozitiei vocale a lui Serban Bacila, rolul Don Ottavio a fost interpretat de tenorul polonez Piotr Rafalko, laureat al editiei prezente. Ca si colegii sai, el a dovedit aceeasi inteligenta muzicala pusa in slujba unei voci de calitate, bine condusa tehnic. Zerlina: incantatoarea Oana Andra, tanara mezzosoprana cu voce de catifea de matase, cu excelenta stiinta a cantului, cu imense resurse interpretative, cu virtuozitate ce se mariaza perfect cu adanca sa sensibilitate artistica, frumoasa si cuceritoare. Masetto: Octavian Vlaicu, voce remarcabila si remarcabila performanta actoriceasca. Alaturi de Oana Andra a fost convingator, nuantat si in stil. Ioan Ardelean, la randul sau, a interpretat rolul Comandorului.

In fine, Donna Elvira era creatoarea spectacolului, Doamna Mariana Nicolesco. In intregul sau, spectacolul a reprezentat o anatomie a pasiunilor omenesti. Fiecare interpret in parte a ilustrat o anumita fateta a pasiunii. Iar interpretarea Doamnei Mariana Nicolesco a inmanunchiat intr-un act artistic unic intregul spectru pasional: de la dragoste curata la instinct carnal, de la compasiune la furie, de la abnegatie la gelozie, de la poezie la dureros realism, de la adevar la disimulare, de la vehementa la clementa. Dupa spectacol, l-am auzit pe Maestrul Radu Beligan, prezent in sala, spunand: "Cand ma voi intoarce in Bucuresti imi voi face carti de vizita care sa sune asa: Radu Beligan, care a auzit-o pe Mariana Nicolesco in Donna Elvira". A fost, intr-adevar, un mare privilegiu artistic.

Regretand ca nu am putut fi prezent si la spectacolul cu Idomeneo, nu pot incheia aceste ganduri fara a mentiona ceea ce s-ar cuveni sa fie un articol cuprinzator: splendidele rezultate ale Concursului si Concertul de Gala al Laureatilor. Caci splendid a fost Concursul International de Canto Hariclea Darclée, splendid concertul-spectacol cu Don Giovanni de Mozart. Iata ce poate realiza o mare artista, o mare forta creatoare, o mare constiinta romaneasca!

Sorin Bottez